Chipurici, Nicolae (n. 1 aug. 1932, cătunul Blezeni din com. Costeşti, jud. Vâlcea) – istoric şi arhivist; cercetător, publicist; cursuri postuniversitare (1976). Profesor de istorie şi limba română la Şcoala Elementară de 7 ani Costeşti-Ferigile (1957-1958); arhivist la Arhivele Statului din Craiova (1958-1959); director la Arhivele Statului din Turnu-Severin (1960-1995). Membru al Comisiei ştiinţifice pentru probleme de arhivistică şi în colegiul de redacţie al „Revistei Arhivelor”, al revistei „Nădejdea” şi al altor periodice, în care a publicat articole, comunicări, documente, cataloage de documente. (http://www.istorielocala.ro/)
Cărţi publicate:Mărturii mehedinţene (1977), Contribuţia maselor populare din judeţul Mehedinţi la lupta pentru cucerirea independenţei de stat a României (1977), Un secol din viaţa satelor mehedinţene, (1982), Românii din afara României, vol. I (1995); în colaborare: Catalog de documente privitoare la istoria municipiului “Drobeta” Turnu-Severin, p. a II-a, 1560-1900 (1972), Îndrumător în Arhivele Statului – jud. Mehedinţi, vol. I (1974), Mehedinţiul sub steagul revoluţiei române de la 1848 (1978), Colecţia Dr. C. I. Istrati (1429-1945), Inventar arhivistic (1988), Îndrumător în Arhivele Statului-jud. Mehedinţi, vol. II; Tezaur epistolar în « Izvoraşul », vol. I (2001) şi II (2002), Documente ale municipalităţii severinene, vol. I-VII (2004-2010) etc. (OSCA II, pag. 74-76; www.alma – cons.ro).
(Arhivele Nationale ale Romaniei
După absolvirea Facultăţii de Istorie-Filologie, secţia Istorie, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj şi un periplu de un an în învăţământ, începând cu 1 octombrie 1958 s-a aşezat în slujba Arhivelor Naţionale, fiind încadrat la Serviciul Regional al Arhivelor Statului Craiova.
La 1 ianuarie 1960 este numit în funcţia de şef al Filialei Arhivelor Statului din Turnu Severin, instituţie pe care, cu loialitate avea să o conducă până la 31 august 1995, când s-a pensionat.
În cei 36 ani petrecuţi în Arhivele Statului, s-a preocupat constant pentru promovarea instituţiei, creşterea substanţială a bazei documentare şi, nu în ultimul rând, depunerea tuturor eforturilor pe lângă autorităţile locale şi centrale, pentru ridicarea unui local destinat Arhivelor, lucrările începute în anul 1978 fiind finalizate la sfârşitul lui august 1981.
În paralel, a desfăşurat o bogată activitate de cercetare ştiinţifică publicând sute de studii, articole şi comunicări în periodice ca: „Revista Arhivelor”, „Arhivele Olteniei”, „Historica”, „Drobeta”, „Studii Vâlcene”, „Tribuna”, „Orizont”, „Răstimp”, etc.
De asemenea, a semnat singur şi în colaborare aproape 30 de lucrări, valorificând tezaurul arhivistic local.
Pentru zestrea istoriografică lăsată comunităţii ştiinţifice locale, i-a fost acordat Premiul de Excelenţă de către Primăria municipiului Drobeta-Turnu Severin.

Vasile Nițulescu s-a născut la data de 25 aprilie 1925, în București, și a devenit unul dintre actorii remarcabili ai scenei românești din secolul XX. Cu o prezență scenică profundă și o capacitate de a conferi personajelor sale o complexitate aparte, Nițulescu s-a impus printr-o carieră artistică de excepție, desfășurată în principal pe scena Teatrului Mic din Capitală.

În teatru, a interpretat personaje marcate adesea de o aură stranie, cu adâncimi psihologice tulburătoare, demonstrând un rafinament aparte în construcția expresiei și a gesticii. A fost recunoscut pentru abilitatea sa de a da viață unor figuri adesea maladive, enigmatice, care deveneau adesea rezoneuri ale acțiunii – comentatori subtili ai dramei sau simboluri ale conflictului interior.

Aceeași expresivitate și profunzime le-a transpus și în film, unde aparițiile sale, deși uneori rezervate ca număr, au lăsat o amprentă puternică asupra publicului și criticii. Vasile Nițulescu a fost un artist al nuanței, al tăcerilor grăitoare și al privirilor încărcate de sens.

A încetat din viață la data de 11 februarie 1991, în orașul său natal, București, lăsând în urmă o moștenire artistică discretă, dar profundă, care continuă să inspire generații de actori și iubitori ai teatrului autentic.

Născut la 28 ianuarie 1882, studiază în Bucuresti, la Şcoala Normală, la Conservator, secţia dramatică, și, în paralel, Institutul de pictură si de lucru manual artistic. Stagiul militar si-l face tot în Bucuresti si tot aici realizează primele reprezentaţii teatrale, cu echipe de colegi sau soldaţi, ajutat si apreciat de scriitorul Ioan Slavici.

Scopul era să devină actor la „Naţional”, alături de marii săi colegi, care nu-i erau superiori în scoală. În anii aceia, mergea cu colegii la Gambrinus si se inconversau cu I. L. Caragiale… La 7 ani, când recita deja poezii de Eminescu, tatăl său i l-a arătat: mergea repezit si jerpelit, era în ultimele lui zile. Dar era Eminescu.

Popian, student excepţional, promitea bine. Degeaba! În 1904, a fost smuls cu forţa din Bucuresti si trimis de Minister la Bistriţa-Vâlcea, ca institutor la Orfelinat. Aci se îndrăgosteste si se căsătoreste cu viitoarea Madam Maria Popian. De aci înainte, resemnat, în ce priveste cariera de actor la ”Naţional”, alege să rămână în învăţământ, la Râmnicul Vâlcii (liceu, seminar, scoală normală, scoală de meserii, scoală de comerţ, liceu monahal etc.) si să joace teatru, ca profesionist, cu amatori: elevi, colegi, militari, preoţi, maici etc.), transfigurând suflul Olteniei cu spectacolele şi entuziasmul serbărilor sale. Din 1904 până în 1969 aproape toate satele şi oraşele Olteniei, precum şi multe localităţi dintre Nistru, Tisa şi Timoc, au văzut un spectacol Popian. E greu de explicat de ce nu a fost jucat şi cunoscut în oraşele mari, afară de Râmnicul Vâlcii, Turnu Severin, Târgu Jiu, Craiova şi alte câteva. Succesul în faţa publicului german, ca prizonier, la teatrul din marele oraş Krefeld, trebuia să-i trezească ambiţia pentru scenele faimoase. Probabil, pentru că teatrul scris şi jucat de Popian nu era destinat protipendadei şi distracţiei sau faimei, ci scopul teatrului Popian era instructiv, pedagogic, patriotic, misionar, purtând mesajul Evangheliei, al culturii universale, al artei teatrale, muzicale şi al belle-artelor la sate, în cazărmi, în şcoli, în seminare, în lagărele de prizonieri, în spitale, în închisori. Ceea ce a şi făcut, cu succes şi greutăţi din 1898 la 1969.
A făcut bine? A făcut rău ? Criteriul este profunzimea artei şi mesajul de lumină dat publicului, sufletelor, poporului, ţării. Mesajul de lumină a fost imens, dar el, ca artist şi om al culturii, nu a fost remarcat de forurile ţării, cu atât mai puţin ale Europei. Deci ?
Constantin C. Popian: artist, actor, regizor, dramaturg, scriitor, poet, eseist, profesor, rapsod, Maestru, familist, etc., etc. Si, ce-i cu asta ? La nivel naţional şi internaţional, e un ilustru necunoscut.
Dacă, spre a fi cotat, trebuie să fi jucat la un teatru naţional, şi nu cu amatori sau elevi, să fi narcisist şi nu apostol, să te impui, nu să împingi pe alţii în faţă…, ca să fii recunoscut ca scriitor sau dramaturg, ajunge să-ţi fie cunoscute textele. Ori, piesele lui Constantin Popian, fie cele originale, precum şi prelucrările, sunt impresionante, au avut un mare succes de fiecare dată când au fost jucate sau tipărite prin tipografii mizerabile şi distribuite ca pâinea caldă. Versificaţia impecabilă, dramatismul cuceritor !!! Cum de n-au ajuns în librării, la Academie sau la marile teatre ?
Memoriile de război, scrise sub gloanţe, în 1913 şi 1916/1918 ar fi putut avea succesul cărţii lui Ioan Missir, care a impresionat pe Nicolae Iorga şi Academia etc. (Vorbim de capodopera Fata moartă). Dar Popian nu le-a arătat lui Iorga, care-l aprecia şi-i zicea Costache şi-l punea să-i copieze inscripţiile de pe biserici, citea slavona bine. Le-am publicat noi în aceşti ani la Editura Militară, dar prea târziu.

Traducerile lui din germană sunt inedite, căci nimeni nu a mai tradus cartea maiorului Karl Endres, Războiul contra României, nici până azi. Decât Popian. Si nici cartea colonelului Rosner Mareşalul Falkenhayn contra României şi nici piesa în vogă în 1916, Aurul amăgeşte. Odată cu ea a tradus şi Institutorii de Otto Ernst, care se juca la „Naţional”, dar el nu o avea în prizonierat si a tradus-o din originalul german ca s-o dea cu prizonierii, cu imens succes, în faţa nemţilor. Asemenea si Brand de Henrik Ibsen, excelentă traducere în proză, prezentă în volumul de faţă. De ce nu le-a publicat el, toate acestea, până în 1944 ? Aceasta era întrebarea. Căci după ‘44, noi suntem deja fericiţi că nu a fost pus la zid, cunoscute fiind sentimentele lui faţă de toate personalităţile definite de dumnealor ca ”dusmani ai poporului”.

Pentru primele lui lucrări, e adevărat, fiind prea tânăr, i-a fost jenă să ceară ajutorul lui Cosbuc, sau Vlahuţă, sau Iorga, sau Petre P. Carp, sau Dulfu, sau Slavici, sau Nottara sau al colegilor bogaţi din teatru: pe toţi acestia i-a cunoscut, i-a avut la masă, ei l-au simpatizat si apreciat. Şi pe Sadoveanu l-a cunoscut în 1918, acesta fiind atunci directorul Teatrului Naţional din Iasi. Avem originalul scrisorii lui Sadoveanu în care dispune ca imediat să i se dea lui Popian recuzita necesară pentru spectacole la Iasi, în refugiu. Sadoveanu era un om dificil si neabordabil, si totusi: “de ce nu i-ai cerut ajutorul, chiar și în anii nostri, era mare boss după 1944”. Mister, nu s-a dus.
Lui Victor Eftimiu i-a prezentat o piesă slabă a lui, Golestii, n-avea sanse… Dar Eftimiu avea un sentiment pentru el, căci îi juca piesele cu un succes nebun. Remus Comăneanu, actor la „Naţionalul” din Craiova, îi era prieten intim: “Vino, Costache, să mergem împreună”. “Nu merg eu la ăla”, a zis. Trei îi erau antipatici: Eftimiu, Istrati, Al. Davila. Dincolo de opera lor, excepţională. Avea un motiv, zicea el.
A venit, în 1918, din prizonierat în cinci lagăre în Germania, cu poze ale spectacolelor sale cu prizonieri ofiţeri în teatrul din Krefeld, mare oras istoric. Sunt cele mai elegante fotografii ale lui din tot ce ne-a rămas, ca tot: calitate, eleganţa prizonierului actor, eleganţa sălii, a întregului colectiv. Şi-a făcut prieteni printre germani, acolo, în lagăr. I-am spus: “De ce nu te-ai dus la ei în anii ‘30, să-ţi promoveze ei memoriile de război contra lor, asa cum tu ai tradus memoriile lor de război contra noastră”? A răspuns unchiului meu, Nicolae Popian: “Aşteptam să câştigăm războiul si m-as fi dus, aveam la activ patru eroi din familie, care au luptat alături de germani, deci… ”
Dar războiul a fost pierdut, asa că. Într-un târziu ne-a răspuns: “Dragii mei, eu speram să public tot ce am scris mai bun, când voi iesi la pensie. Iar piesele, după ce vor primi îndelung ovaţiile publicului ”.
De fapt el le-a corectat mereu, adăugat, transformat, ţinând seama de reacţiile publicului, si le-adunat pe toate într-un caiet special, scris cu impecabila sa caligrafie (drept pentru care am publicat deja toate manuscrisele lui pe Internet si pot fi citite de oricine fără dificultate).
Ei, bine, finalizarea caietului s-a realizat în 1943, pensionarea în 1940. Adică odată cu războiul pierdut şi venirea comunismului. Este clar de ce nu a publicat nimic şi de ce este un necunoscut, având oricum la activ o împlinire actoricească excepţională şi texte minunate, bogate, plăcute, instructive, chiar şi profetice. Iorgu Arsenie, cel cu librăria centrală din Râmnicul Vâlcii, l-a recomandat cu căldură editurii Socec. Dar aceasta a cerut prea mulţi bani, iar Popian nu lua bani pe spectacole, ci doar leafa din care hrănea 7-8 copii etc. Deci, nimic! De fapt aşa îi era caracterul: nu se introducea, nu ştia să bată la uşi, nu se promova pe sine, nu se gândea decât la ceilalţi. Nu a putut altfel.

Sursa: https://bibliotecivalcene.blogspot.com/2019/08/introducere-opera-dramatica-lui.html

S-a născut la data de 24 mai 1894, fiind o personalitate marcantă a localității Costești și un exemplu de îmbinare armonioasă între vocația artistică și spiritul civic.

Talentul său în sculptură s-a remarcat încă din tinerețe, orientându-se spre stilul bizantin, pe care l-a valorificat în mod excepțional în lucrările sale religioase. Prima sa operă cunoscută este sculptura ușii bisericii din satul Secături, realizată cu migală și respect față de canoanele artei sacre. Ulterior, și-a lăsat amprenta și asupra bisericii mari din Costești, unde a sculptat o impunătoare ușă dublă, ce impresionează prin detalii și simbolism.

Activitatea sa artistică a continuat cu realizarea unui jilț (scaun arhieresc) pentru biserica mănăstirii Arnota, lucrare care a confirmat măiestria și sensibilitatea sa estetică.

Dumitru Dumitrescu nu s-a limitat doar la artă; între anii 1938 și 1943 a ocupat funcția de primar al localității, conducând comunitatea într-o perioadă dificilă, cu devotament și spirit gospodăresc. A fost un om al faptelor, respectat atât pentru talentul său cât și pentru implicarea sa în viața comunității.

Opera sa artistică și activitatea administrativă rămân repere importante ale identității locale, simboluri ale continuității între tradiție, credință și responsabilitate civică.

Matei Grigorescu Bălintescu s-a născut în anul 1840, în localitatea Costești. Încă din tinerețe, a fost atras de viața spirituală și educația religioasă, urmând cursurile Seminarului Teologic de la Râmnicu Vâlcea, o instituție de prestigiu a vremii, care a format numeroși slujitori ai Bisericii și ai culturii românești.

Dedicat cu totul misiunii sale, a fost numit protoereu la parohia din Râmnic, unde a slujit cu credință și devotament. Preotul Matei Balintescu nu s-a remarcat doar prin activitatea pastorală, ci și prin implicarea sa activă în viața socială și culturală a comunității. A fost un sprijinitor al educației și al renașterii spirituale a locuitorilor din zonă.

Una dintre realizările sale de seamă a fost restaurarea bisericii din lemn din Costești, lucrare începută în anul 1884. Restaurarea nu s-a limitat doar la consolidarea construcției, ci a inclus și o activitate artistică valoroasă: în anul 1892, preotul Balintescu s-a ocupat de înfrumusețarea lăcașului de cult, contribuind la realizarea a patru tablouri pictate în frescă, care au adus un plus de expresivitate și sacralitate interiorului bisericii.

După o viață plină de dăruire pentru credință, educație și comunitate, preotul Matei Grigorescu Balintescu s-a stins din viață la data de 21 septembrie 1906, lăsând în urmă o moștenire spirituală și culturală valoroasă pentru generațiile următoare.

A fost un istoric și arhivist român (n. 9 ianuarie 1920, comuna Costești, județul Vâlcea- d. noiembrie 1990, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea). Alexandru Bălintescu s-a născut la 9 ianuarie 1920 în comuna Costești, județul Vâlcea, fiu al lui Alexandru și Mariei Bălintescu. Situația familiei sale a fost una precară fapt ce a determinat întreruperea și reluarea succesivă în diverse locuri a studiilor superioare. În 1932 se înscrie la Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea, dar va renunța pe parcurs. În 1934 se înscrie la zi la Liceul „Radu Greceanu” din Slatina. Între 1935-1937 va studia la liceul de băieți din Satu Mare, urmând a reveni în Slatina în 1937 pentru finalizarea studiilor. În 1940 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București.

După terminarea facultății, în anul următor (1946) aplică pentru ocuparea locului de paleograf la Direcția Generală a Arhivelor. Va fi pe rând paleograf, arhivist și arhivist principal. Un rol definitoriu în parcursul său profesional l-a avut prietenia cu Aurelian Sacerdoțeanu, directorul Direcției Generale a Arhivelor Statului. Astfel că, în 1951 Alexandru Bălintescu pune bazele Secției Regionale a Arhivelor Statului Râmnicu-Vâlcea. În 1953 devine director al Arhivelor Statului din Craiova, funcție pe care o ocupă până în 1972. Din 1972 el decide să se reîntoarcă la Râmnicu-Vâlcea, de data aceasta ocupând poziția de muzeograf principal la Muzeul Județean Vâlcea, până la pensionarea sa în 1982.

Contribuțiile sale cele mai importante au privit domeniul arhivisticii (publicarea de cataloage de documente, editare de documente etc.). Adițional interesului dovedit față de instrumentele de lucru, Alexandru Bălintescu s-a mai ocupat și de studii privind istoria Olteniei.

Activitatea sa culturală nu s-a rezumat doar la simplele publicații de specialitate. Visul său de o viață, împlinit în 1970, a fost acela de a deschide în satul său natal, Costești, un muzeu. Bazele le pune în anul menționat prin inaugurarea Colecției de Artă din Căminul Cultural Costești. În 1974 colecția devine o secție a Muzeului Județean Vâlcea

A fost un istoric și arhivist român, care a avut merite importante în dezvoltarea învățământului arhivistic românesc. A fost director al Arhivelor Statului (1938–1953) și profesor universitar. A fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice (1939–1948), director al revistei Hrisovul, buletinul Școlii de Arhivistică (1941–1947) (n. 20 decembrie 1904, Costești, Vâlcea, România – d. 7 iunie 1976, București, România).

Aurelian Sacerdoțeanu s-a născut pe 20 decembrie 1904 în comuna Costești din județul Vâlcea, într-o familie de preoți. A studiat istoria în cadrul Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București între anii 1924 și 1927, dobândind cunoștințe de de paleografie slavă, greacă și latină. În paralel, a urmat timp de un an de zile cursurile Facultății de Teologie.

A făcut cursurile Școlii Române de la Paris, frecventând în același timp și cursuri la Sorbona, la École Nationale des Chartes și la Institut du Panthéon. Și-a luat în 1930 doctoratul (magna cum laude).

Între 1930–1948 a fost profesor titular la Școala Superioară de arhivistică, iar din 1938 directorul instituției.

În 1935 a fost premiat de Academia Română pentru opera Marea Invazie Tătară și Sud-Estul European, apărută în 1933 (reproducerea unei conferințe ținute în 1932 despre invazia din 1241). În 1937 a fost premiat tot de Academie pentru lucrarea Considerații asupra istoriei Românilor în evul mediu. Dovezile continuității și drepturile românilor asupra teritoriilor lor actuale.

În noiembrie 1931 s-a căsătorit cu Virginia Vasiliu, asistenta lui N. Iorga, pe care o cunoscuse la Școala Română din Roma.

A fost profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București: catedra de istorie medie, modernă și contemporană (1950–1952), catedra de arhivistică (1952–1968) și catedra de istoria României (1968–1970).

A murit la 7 iunie 1976. Muzeul județean din Râmnicu Vâlcea îi poartă numele.

A fost un medic român, specializat în medicină generală, în anturajul regelui Carol al II-lea al României, colonel în Armata Română și președinte al sindicatului SLOMR Timișoara (n. 1902 – d. 1982, România).

Fenelon Sacerdoțeanu provenea dintr-o veche familie de boieri din Costești, județul Vâlcea, situată pe malul râului Olt. Familia Sacerdoțeanu a investit în perioada interbelică în dezvoltarea comunității prin construirea de biserici, băi minerale, parcuri și grădini și a oferit burse copiilor talentați. Fratele lui Sacerdoțeanu era procuror militar. Fenelon a fost căsătorit și a avut un fiu (ulterior medic-șef la o clinică din București) și o fiică (Cabaroiu Laura Paula Sacerdoțeanu, ulterior medic în Timișoara).

Rămâne neclar dacă Fenelon Sacerdoțeanu era înrudit cu istoricul român Aurelian Sacerdoțeanu (aprilie 1904 – 7 iunie 1976), originar tot din Costești. Acesta din urmă a fost elevul lui Nicolae Iorga, autor a sute de publicații de specialitate în domeniul medievisticii și până în 1953 director al Arhivelor Naționale din București.

Sacerdoțeanu a fost medic generalist. În 1929, a scris teza de doctorat intitulată „Anexita tuberculoasă” la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. În perioada Regatului României, a activat mulți ani în anturajul regelui Carol al II-lea al României ca medic personal al amantei regale Elena Lupescu și a predat la Universitatea din București. De asemenea, a fost autorul unei serii de lucrări istorice, care însă nu au fost publicate.

Sacerdoțeanu era un susținător convins al ideii de România Mare și credea că Basarabia, ocupată de Uniunea Sovietică în urma Pactului Ribbentrop-Molotov înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind parte veche a Moldovei, era un teritoriu integral al României. Prin urmare, a considerat campania împotriva Uniunii Sovietice, la care a participat în 1941 ca medic în grad de colonel în Armata Română, ca fiind moralmente justificată și legitimă. În 1947, a primit Semnul onorific de aur pentru 25 de ani de serviciu militar activ și a fost eliberat onorabil din armată. Odată cu ascensiunea Partidului Comunist Român, proprietățile familiei au fost naționalizate în jurul anului 1950.

Până în 1963, există o lacună în biografia lui Sacerdoțeanu. În jurul anului 1963, s-a mutat în orașul Timișoara, unde a condus ulterior cercul de discuții cultural-politic OTB (Organizația Timiș-Banat), care se ocupa în special pe problema drepturilor omului în blocul estic. După desființarea parțială a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR) fondat la București în 1979, Sacerdoțeanu a înființat, împreună cu alți simpatizanți ai SLOMR și ai cercului de discuții OTB, organizația regională SLOMR Timișoara,[9] devenind președintele acesteia – în calitate de reprezentant al națiunii. În această funcție, Sacerdoțeanu a fost supus interogatoriilor Securității.

Literatura nu oferă informații despre modul în care Sacerdoțeanu și-a petrecut timpul după interogatoriile din 1979 până la moartea sa în 1982.