Biserica de lemn din Grămești se află în cătunul Grămești din localitatea Pietreni, județul Vâlcea. Biserica poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului” și este datată de o inscripție din anul 7173, era bizantină, adică anii 1664 de la nașterea lui Christos. Ctitorie a unui arhiereu al țării, mitropolitul Ștefan I, biserica de lemn este una dintre cele mai însemnate la sud de Carpați. Ea face parte dintr-un număr restrâns de biserici ridicate din lemn de mari boieri și dregători de seamă. Acestea se disting de celelalte biserici de lemn de sate, ctitorite de mici boieri de țară, obști de moșneni sau clăcași, prin nivelul calitativ ridicat al dulgheritului și al înzestrării interioare. Biserica se remarcă prin așezarea pe un soclu înalt de calcar, ce îi dă aerul unei case boerești, planul cu pridvor, tindă, naos și altar în retrageri succesive, prin rafinamentul îmbinărilor și decorațiilor dulgherești, prin colecția de inscripții adunate pe pereții exteriori, icoanele de o bună calitate artistică și portretul de ctitor. Biserica este înscrisă pe noua listă a monumentelor istorice, LMI 2004: VL-II-m-A-09873.

Istoric
Actul de naștere al bisericii a fost însemnat peste intrarea în biserică, în limba slavonă, într-o frumoasă caligrafie chirilică: „Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, acest sfânt hram dumnezeiesc s-a ridicat în slava și cinstea Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cu trudă de arhiepiscopul și mitropolitul Chir Ștefan. S-a zidit din temelie până la săvârșire în zilele lui Io Grigorie voievod, în anul 7173. Am scris eu, popa Stan”. Anul bizantin 7173 poate fi tradus fie între anii 1664-1665. Dat fiind că prima domnie a domnitorului Grigore a luat sfârșit în 1664 se poate fixa acest an pentru datarea construcției.

Biserica 44 de Izvoare este situată în satul Pietreni, la extremitatea nord-vestică a acestuia, și la poalele Munților Buila-Vanturarita, fiind înconjurată de codrii seculari și livezi de pruni și meri. Biserica se află pe malul stâng al răului Costești, la ieșirea acestuia din Cheile cu același nume.

Numele bisericii – „44 de izvoare” – vine probabil de la mulțimea izvoarelor ce se găsesc în zona. Chiar în comuna Costești se găsesc mai multe izvoare minerale vindecătoare, de care nu mai știu decât localnicii.
Inițial, biserica a fost metoc al Manstirii Bistrița, cunoscută fiind sub numele de „Schitul de sub Piatra”. Schitul este atestat documentar din anul 1701 conform inscripției de la intrare. Această biserică a fost construită de egumenul Ștefan al Mănăstirii Bistrița, și poartă hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Din vechiul schit nu s-a mai păstrat decât biserica și un zid de incintă.

Biserica 44 de Izvoare este o biserică simplă, în formă de navă, cu pridvor închis (ulterior), naos și altar, având că ornamentație exterioară câteva brâuri de cărămidă aparentă și un fronton cu icoana Sfântului Ștefan. Ea este acoperită cu sită, acoperișul în patru ape fiind de o zveltețe foarte elegantă.
Pictura este opera pictorului bistrițean Efrem Zugravul, din păcate deteriorată în urma fisurării pereților, ca urmare a zguduirilor produse de exploziile din carieră aflată în apropiere.

Biserica a fost vizitată de regele Carol și de Alexandru Odobescu. De la biserică, pe o potecă nemarcată înspre nord-vest, se poate ajunge, după cinci minute de urcuș, în Cheile Costeștilor.

Biserica Secături este una dintre minunatele biserici din județul Vălcea, renumită în primul rând pentru frescele acesteia care îi reprezintă pe filosofi și pe sibile, înfățișate pe pereții exteriori. Deși nu se știe, cu exactitate, de unde vine numele acestui sfânt locaș de cult, cu hram ce se prăznuiește la 15 august, anume Adormirea Maicii Domnului, se pare că monumentul a preluat denumirea de la o vale situată la est de el, secată cu timpul.

Biserica parohiala Secături este situată în cătunul cu același nume al satului Costești, ridicată pe un promotoriu înverzit, în locul numit „la Darla”, între Valea Secăturilor și Valea Lupului. Spre biserică se poate ajunge parcurgând cei 150 metri în pantă ai drumului catunal, ce se desprinde spre dreapta, din drumul comunal DC 150 Costești – Pietreni.

Biserica Secături – scurt istoric

Pe o piatră, recuperată la construcția noii biserici și încastrată pe latura sudică a temeliei pridvorului, se poate citi, în cifre slavone, anul 7176 (=1668), probabil anul ctitoriei unei și mai vechi biserici din zid, construită pe vremea când Paisie era egumen al Mănăstirii Bistrița Olteană.
Despre biserica anterioară celei noi din Secături, se cunosc doar datele din inscripția vechii pisanii a acesteia, ce a fost salvată și încastrată în peretele nordic al altarului, la exterior: „Această sfânta biserică, unde se prăznuiește hramul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, s-a zidit din temelie în zilele Pre Înălțatului Domn Io Constantin Alexandru Ipsilant voievod, și a Prea Sfinției Sale chir Nectarie, egumenul Mănăstirii Bistrița, întru a sa vecinică pomenire, la leat 1803, august 21.”

Lăcașul de cult era acoperit cu șindrilă. Biserica Secături din 1912-1919 s-a ridicat, pe locul vechii biserici din zid, de către Preotul arhimandrit Constantin Bistriceanu, egumen al Mănăstirii Bistrița Olteană. Cândva, între anii 1870-18804, diaconul Ilie Popescu a dăruit bisericii „Ohctoihul cel mare”. Preotul Ion Mihăilescu a fost cel care a dus la bun sfârșit construcția acestui sfânt locaș de cult, salvând tot ce se mai putea salva din vechea construcție.
Așa cum arata ea astăzi, renovată în anii 1925, 1932 și 1966, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, este o biserica durată în zid, în plan triconic, în stil bizantin-brâncovenesc, a carei forță de atracție o constituie cel de-al treilea registru al său, de la exterior, unde sunt zugrăvite chipuri de Sfinți, Sibile, Filozofi, în panouri cu fundul adâncit, terminate la partea superioară cu câte un arc în plin cintru.

Pe pereții exteriori se văd următoarele chipuri: Maica Domnului la răsărit, în dreptul Sfântului Altar, Sfântul Arhanghel Gavriil, Proorocita Ana, Sibila Persică, un Înger (pe absida de sud a Sfântului Altar), Sibila Samiea, Sibila Delfina, Sibila Himerie, Sibila Libina, Sibila Frichia, Filozoful Platon, Filozoful Filon, Filozoful Aristotel, Filozoful Ermis, Filozoful Solon, Filozoful Plutarh, Filozoful Deosien, Filozoful Apolon, Filozoful Afroditini, Filozoful Achidin, Sfântul Prooroc Solomon, Sfântul Prooroc David, Sfântul Pavel, Sfântul Petru, Sfântul Prooroc Aaron, Sfântul Prooroc Moise, Sfânta Mucenita Alecsandra, Dreptul Melkidesec, Dreptul Trovit, Dreptul Iov, Dreptul Isus Navi, Filozoful Erifu, Filozoful Saitu, Filozoful Stoik, Filozoful Tuchitid, Filozoful Ipocratie, Sibila Tofica, Sibila Lefica, Sibila Tiburtina, Sibila Evropea, Sibila Helespondica, un Înger (pe absidiola de nord a Sfântului Altar), Sibila Cameia, Sfânta Proorocita Clida, Sfântul Arhanghel Mihail.

Sursa: https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-secaturi-120225.html

Ctitorie a boierilor Craiovești (Barbu, Banul Craiovei și frații săi Pârvu vornicul, Danciu armașul și Radu postelnicul), a fost zidită între anii 1492–1494. Ea se află în satul Bistrița aparținând de comuna Costești din județul Vâlcea, pe valea râului cu același nume.

Istoric
Prima atestare documentară a Mănăstirii Bistrița este un act din 16 martie 1494 al lui Vlad Călugărul.

Mănăstirea a fost distrusă din temelii de către Mihnea Vodă la 1509. Un document al vremii specifică faptul că Mihnea Vodă, care lupta împotriva Craioveștilor, „și mănăstirea lor, carea o făcuse ei pre râul Bistriții din temelie o au risipit”.

A fost refăcută în timpul lui Neagoe Basarab între 1515 – 1519 tot de către boierii Craiovești.

Marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei a adus de la Constantinopol cea mai de preț comoară a lăcașului, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul. Trupul sfântului nu a putrezit niciodată și s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupești și sufletești, aduc ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcașul să fie asaltat de numeroși pelerini. Legenda spune că moaștele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un turc cu aur. Turcul bănuia că va lua o sumă importantă echivalentă cu greutatea moaștelor. Însă dragostea banului față de moaște are alt deznodământ: așezate pe un taler, într-adevăr cântăresc greu, dar când banul Craiovescu pune galbenii talerul se echilibrează la o sumă mică. Acest lucru face ca turcul să exclame: „Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage”. Se mai spune că la 1763 când epidemia de ciumă cuprinsese Bucureștiul, este adusă racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul în fața Mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ținute ciuma a început să dea înapoi dispărând definitiv. În anul 1656 Constantin Voievod, donează o raclă de argint în care să fie așezate sfintele moaște.

Se remarcă prezența lui „Mihai fugar” în toamna anului 1600, care cumpără „satul Costeștii moșnenesc” pe care-l dăruie mănăstirii.

Constantin Brâncoveanu donează mănăstirii un clopot , obiect de o inestimabilă valoare și icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana.

În urma cutremurului din anul 1810, lăcașul este afectat serios, lucru ce face ca în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, între anii 1846 – 1855 mănăstirea să fie rezidită, in ultimii ani fiind sub îndrumarea arhitectului Carol Benesch.

La toate acestea se adaugă valoarea neprețuită a picturile interioare făcute de maestrul penelului românesc Gheorghe Tattarescu în anul 1855. Pe pereți se află pictați ctitorii: Barbu Craiovescu, Constantin Brâncoveanu, Maria Doamna, Despina Doamna și Barbu Știrbei.

Dar mănăstirea Bistrița înseamnă pentru români și un focar de aleasă cultură. Viitorul domn Neagoe, nepotul Craioveștilor a fost printre primii veniți pentru a căpăta „în tinerețea lui cunostința de limbă și de literatură”. Se pare că aici ar fi fost tipărită prima carte în limba română, „Liturghierul” (conform unui hrisov al lui Mihnea Vodă, aceasta a apărut la 10 noiembrie 1508). Încă din secolul XVII aici funcționează o școală, atestată documentar pe un manuscris a lui Constantin grămatic din satul Corbeasa-Vâlcea: „să se știe că am șezut la mănăstirea Bistrița ca să învățăm carte”. Aici de-alungul timpului s-au transcris numeroase cărți și hrisoave, iar unul din cele mai vechi acte românești datând din 1573, de fapt al doilea după scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, a fost redactat tot la acest lăcaș.

Mai târziu, în 1620 Mihail Moxa scrie aici „prima istorie universală” de pe meleagurile noastre intitulată Cronograful Țării Românești. Manuscrisul este descoperit la această mănăstire în 1845 de un filolog rus, V Grigorovici, care-l publică la Cazan în anul 1859. În prezent manuscrisul se află Moscova.Importanța lui constă în aceea că după ce autorul tratează la început probleme generale ale istoriei „universale”, ajunge ca la final să vorbească despre „când s-a început a se descăleca Țara Moldovei”. Pentru realizarea lucrării sale Mihail Moxa folosește importante documente ale epocii: Cronica lui Manasses, Cronografia pe scurt bizantino-slavă, Letopisețul sârbesc, Cronica anonimă bulgară.

O lucrare despre viața Sfântului Grigore Decapolitul este scrisă de Matei al Mirelor, un erudit născut în Egipt care studiază la Constantinopol și Moscova, refugiat la mănăstire în iarna anilor 1610 – 1611. Lucrarea are o prefață istorică importantă deoarece prezintă o scurtă cronică a războaielor lui Radu Șerban.

La chemare episcopului de Râmnic, Ilarion, vine și-și desfășoară activitatea la Bistrița între 1694 – 1704 Alexandru Dascălul. I se atribuie lucrările: Otocenic sau Patetic, Cheia înțelesului, O odă pentru cititori și „gogiomanii” Bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului.

Mănăstirea Bistrița este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare cod LMI VL-II-a-A-09666.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Bistri%C8%9Ba_(jude%C8%9Bul_V%C3%A2lcea)

Istoria Sfintei Mănăstiri Arnota

Sfânta Mănăstire Arnota este o podoabă arhitecturală și de sihăstrie care împodobește zona de nord a Olteniei. Se află nu departe de Muntele Buila, la 56 km de Râmnicu Vâlcea, spre Târgu Jiu, în județul Vâlcea.

În vatra călugărească a Sfintei Mănăstiri Arnota se ajunge din localitatea Costești, trecând pe lângă Sfânta Mănăstire Bistrița și urcând spre cariera de calcar din Costești, până la altitudinea de 840 m.

Legenda întemeierii Sfintei Mănăstiri Arnota spune că Matei Basarab, mai înainte de a ajunge domn al țării, pe când era urmărit de turci, în urma unei bătălii pierdute, s-a retras în pădurile din zona actualei mănăstiri, împreună cu câțiva oșteni. În semn de recunoștință față de Dumnezeu, care l-a scăpat de la moarte, între anii 1633-1634, pe locul în care s-a ascuns, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a zidit un locaș sihăstresc de închinăciune. El a ctitorit apoi în jurul bisericii chilii pentru călugări și o clopotniță, încadrată de alte clădiri.

Potrivit cercetărilor arheologice din 1974, efectuate sub egida Direcţiei Monumentelor Istorice, la temelia actualei biserici, atestată documentar într-un zapis din 11 iulie 1636, se găsesc urmele unor ctitorii mai vechi, probabil din lemn, din perioada boierilor Craiovești, nedatate încă.

Sfânta biserică, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, este una dintre cele mai mici, în rândul bisericilor domnești din țara noastră. Este zidită în formă de cruce, având interiorul împărțit în Sfânt Altar, naos și pronaos. Are abside poligonale și două turle octogonale, una mai mare, deasupra naosului, și alta mai mică, deasupra pridvorului deschis, sprijinit pe șase stâlpi. În exterior, fațadele zidurilor sunt împărțite în două registre, printr-un brâu median, și decorate cu model din cărămidă.

La 1644, biserica a fost pictată în frescă, atât în interior, cât și în pridvorul deschis, unde a fost zugrăvită Judecata de Apoi. Pictura de la Arnota reprezintă un capitol nou al picturii bisericești din țara noastră, umanizarea figurilor, spiritul nativ și elementele decorative cunoscând lumina zilei în acest loc.

Pridvorul deschis și turla mică a bisericii au fost adăugate bisericii de Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, la începutul domniei sale, odată cu reparaţiile effectuate între anii 1705-1706. Îi reconstruieşte catapeteasma, o adevarată operă de artă sculpturală, în stil brâncovenesc, care din 1913 se află la Muzeul Național de Artă din Bucureşti. Tot el renovează pictura, fără să o înlocuiască pe cea originală.

Ușa bisericii, sculptată cu multă migală în lemn de castan, păstrează până astăzi o inscripție în limba slavonă, care amintește tot de marele voievod creștin român, canonizat ulterior. Inscripția mărturisește următoarele: Aceste uși le-a făcut Constantin Brâncoveanu vel logofat, biserica fiind prenoită întru bun gândul Domniei sale.

De o frumusețe aparte este tabloul votiv al voievodului Matei Basarab și al doamnei Elena, realizat, cel mai probabil, de zugravul Stroe din Târgoviște, cel care a semnat și icoanele vechi de pe catapeteasmă. O icoană celebră este și fresca din pridvor în care apar zugrăviți Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, înconjurați de puterile îngerești.

Evlaviosul ctitor a binecuvântat Sfânta Mănăstire Arnota și cu alte comori de mare preț, precum Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Filip, ale Sfântului Ioan Cură de Aur, ale Sfinților Atanasie și Chiril ai Alexandriei, ale Sfântului Teodor Tiron și ale altor sfinți. Acestea au pornit într-un pelerinaj spectacular, trecând pe la Muzeul Național de Istorie, apoi pe la Sfânta Mănăstire Hurezi, pentru a reveni acasă, la Sfânta Mănăstire Arnota.

În pronaosul bisericii se păstrează două morminte. De la 1648, mormântul în care a fost reînhumat tatăl ctitorului, Danciu vel vornic, oștean de seamă în armata lui Mihai Viteazul, căzut în luptele din Transilvania, la 1604, și înmormântat mai întâi la Alba Iulia. Iar după răscoala seimenilor din 1655, mormântul în care a fost reînhumat evlaviosul domn Matei Basarab, mort la 9 aprilie 1654 și înmormântat mai întâi la Târgoviște.

Mormântul voievodului Matei Basarb este acoperit cu o lespede de marmură albă, realizată în stil baroc de meșterul sibian Elias Nicolai, cel mai reprezentativ artist al secolului al XVII-lea din Transilvania. Piatra funerară, prin decorațiile pe care le poartă, constituie singura mărturie arheologică asupra echipamentului militar din acest secol.

Biserica a fost renovată între anii 1852-1856, de către domnitorul Barbu Ştirbei, care a dărâmat chiliile vechi din vremea voievodului Matei Basarab, deja ruinate, şi a ridicat în locul lor alte clădiri, după planul unor arhitecţi străini.

La 1934 s-au zidit noi chilii, iar între anii 1954-1958 a fost consolidat întregul ansamblu monahal de la Arnota, fiind introduse instalaţii de apă şi încălzire centralizată.

Din 1999, sihăstria de la Arnota este însuflețită de o obște monahală de călugărițe, deși la început ea a fost zidită pentru călugări.

Sfânta Mănăstire Arnota, prin arhitectura, pictura și viața ei călugărească, reprezintă unul dintre cele mai reprezentative monumente istorice și de artă religioasă din țara noastră.

Sursa: https://bloomce.com/#!/projects/5ec24222376f5829785ee44c/view

http://3dvirtual.ro/turvirtual/turvirtual.html

https://we.tl/t-wDZGuHW03C

Mănăstirea Arnota la 1900

Tradiţia acestui aşezământ spune că, fiind urmărit de turci, Matei Basarab şi-ar fi găsit salvarea pe platoul de deasupra Mănăstirii Bistriţa a boierilor Craioveşti.

Astfel, după ocuparea tronului Ţării Româneşti, Matei Basarab a reconstruit din temelii aşezământul care s-ar fi aflat aici, cu o biserică mică la exterior, dar impunătoare la interior şi chilii împrejmuitoare. Tot aici a adus osemintele tatălui său, Danciu Brâncoveanu, alături de locul de veci pe care şi-l pregătea. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a săpat o fântână în curtea mănăstirii, iar după 1834 aşezământul a cunoscut o serie de reparaţii. Între 1852 şi 1856, domnitorul Barbu Ştirbei a demolat chiliile din vremea lui Matei Basarab şi a ridicat altele mai înalte, în număr de 37, făcând din Arnota închisoare pentru boierii nesupuşi domniei. La 1900, Arnota nu mai era închisoare, fiind îngrijită de un singur preot.

Sursa: https://arnota.arhiepiscopiaramnicului.ro/